Şi se spune cam bine. Mă rog, bine în sensul de adevărat că bine -bine- nu prea e . Aşa cum un lucru abia te poate atinge blând şi domol , la fel de uşor te poate lovi; mai mult sau mai puţin blajin .
Tot ce ştie cum să vină ştie şi cum să plece.
Sau nu.
Şi.. ca să explic puţin mă refer la acele personane.. uhm ..cum să le spun eu....speciale. Ştiţi voi există acei oameni care îşi planifică orice lucru şi fac în aşa fel încât să nu rănească niciodată pe nimeni indiferent de ceea ce ar trebui să facă sau să spună. În schimb, unele persoane sunt însetate de furie şi răutate, încât ar da orice că să facă pe cineva să sufere.
Ei bine.. există şi acel tip de om care stă mult prea puţin în viaţa ta. Şi fără să vrea te răneşte .
De ce? Pentru ca lasă o urmă adâncă în urmă lui.
Ştiu că noi, adolescenţii, suntem dificili uneori. Poate chiar de la "foarte" în sus de dificili. Dar totuşi să nu exagerăm.
Dacă într-o zi ne trezim fericiţi rău, asta nu înseamnă că seară nu putem plânge cu foc. Mi s-a întâmplat ieri. Cred. Am avut un moment slab . Chiar nu ştiu ce am păţit, dar ştiu sigur că nu am mai reacţionat aşa de mult timp. Probabil pur şi simplu am cedat stresului şi întâmplărilor din ce în ce mai surprinzătoare.
Întâmplare întâmplătoare... una mai specială şi importantă decât alta.
Nu vreau să se repete prea curând faza.
Nu îmi place să plâng, să fiu supărată, nervoasă sau stresată.
Deşi... stresată sau nervoasă voi fi mereu. Cum am mai spus, nu există perfecţiune şi dacă ar exista ar fi mai rău decât e acum. Toate au un rost în viaţă şi trebuie să acceptăm orice ni se da. Să privim partea plină a paharului chiar dacă e pe jumătate gol. Să învăţam să ne pictăm singuri viaţa în culori cât mai vesele şi jucăuşe atunci când alţii au grijă să o transforme într-un film alb-negru. Înainte să aşteptăm ca alţii să aibă grijă de noi, trebuie să avem noi grijă de sufletul nostru, de persoana noastră. Sper să nu se înţeleagă greşit. Nu mă refer la faptul că ar trebui să 'ne luăm lumea în cap'. Vreau să spun doar că atunci când ni se mai întâmplă ceva rău, să nu mai punem la suflet, să mergem mai departe cu capul sus şi să ne tratăm singuri.
Mi se pare cel mai bun medicament contra durerii rezultate în urma tristeţii.
Daaaaaar... ştiu la fel de bine că e un lucru greu de îndeplinit. Poate chiar cel mai greu, referindu-ne la tratarea sufletului.
A.. şi să nu uit... vreau să îmi cer scuze pentru că nu am postat frecvent şi că nu am mai ţinut legătura cu voi. Am foarte multe de cap şi abia aştept să scap de teze, examene şi orice ar mai fi.
Sper că voi sunteţi bine.
Şi apropo.. dacă încă nu aţi zâmbit, nu mai pierdeţi timpul.
Lăsaţi sufletul să vă strălucească!
Tot ce ştie cum să vină ştie şi cum să plece.
Sau nu.
Şi.. ca să explic puţin mă refer la acele personane.. uhm ..cum să le spun eu....speciale. Ştiţi voi există acei oameni care îşi planifică orice lucru şi fac în aşa fel încât să nu rănească niciodată pe nimeni indiferent de ceea ce ar trebui să facă sau să spună. În schimb, unele persoane sunt însetate de furie şi răutate, încât ar da orice că să facă pe cineva să sufere.
Ei bine.. există şi acel tip de om care stă mult prea puţin în viaţa ta. Şi fără să vrea te răneşte .
De ce? Pentru ca lasă o urmă adâncă în urmă lui.
Ştiu că noi, adolescenţii, suntem dificili uneori. Poate chiar de la "foarte" în sus de dificili. Dar totuşi să nu exagerăm.
Dacă într-o zi ne trezim fericiţi rău, asta nu înseamnă că seară nu putem plânge cu foc. Mi s-a întâmplat ieri. Cred. Am avut un moment slab . Chiar nu ştiu ce am păţit, dar ştiu sigur că nu am mai reacţionat aşa de mult timp. Probabil pur şi simplu am cedat stresului şi întâmplărilor din ce în ce mai surprinzătoare. Întâmplare întâmplătoare... una mai specială şi importantă decât alta.
Nu vreau să se repete prea curând faza.
Nu îmi place să plâng, să fiu supărată, nervoasă sau stresată.
Deşi... stresată sau nervoasă voi fi mereu. Cum am mai spus, nu există perfecţiune şi dacă ar exista ar fi mai rău decât e acum. Toate au un rost în viaţă şi trebuie să acceptăm orice ni se da. Să privim partea plină a paharului chiar dacă e pe jumătate gol. Să învăţam să ne pictăm singuri viaţa în culori cât mai vesele şi jucăuşe atunci când alţii au grijă să o transforme într-un film alb-negru. Înainte să aşteptăm ca alţii să aibă grijă de noi, trebuie să avem noi grijă de sufletul nostru, de persoana noastră. Sper să nu se înţeleagă greşit. Nu mă refer la faptul că ar trebui să 'ne luăm lumea în cap'. Vreau să spun doar că atunci când ni se mai întâmplă ceva rău, să nu mai punem la suflet, să mergem mai departe cu capul sus şi să ne tratăm singuri.Mi se pare cel mai bun medicament contra durerii rezultate în urma tristeţii.
Daaaaaar... ştiu la fel de bine că e un lucru greu de îndeplinit. Poate chiar cel mai greu, referindu-ne la tratarea sufletului.
A.. şi să nu uit... vreau să îmi cer scuze pentru că nu am postat frecvent şi că nu am mai ţinut legătura cu voi. Am foarte multe de cap şi abia aştept să scap de teze, examene şi orice ar mai fi.
Sper că voi sunteţi bine.
Şi apropo.. dacă încă nu aţi zâmbit, nu mai pierdeţi timpul.
Lăsaţi sufletul să vă strălucească!
Aveţi grijă de el,
Maria. 
