Evadez din acest capitol.
Decembrie, copilul din mine aşteaptă frumuseţea ta !
Viaţa este într-adevăr un joc în care ne naştem cu o singură şansa la supravieturire.
Diferenţa dintre joc şi viaţă este că în realitate avem sentimente, avem vise şi avem speranţe. Visăm la tot ce e frumos . Sperăm la o rază caldă şi firavă a soarelui care să ne atingă sufletul şi să ne încălzească pe cât posibil inima . Simţim durerea şi sperăm ca tot ea să ne vindece rănile provocate de cei răi . Păşind cu nesiguranţa şi revenind la realitate , acest lucru este imposibil . Acea rază care reprezintă speranţa arzătoare nu ne poate trata durerea . Noi suntem cei care deţinem controlul asupra noastră.
Suntem singurii care putem schimba ceva în propria viaţă .
Nu întotdeauna aplicăm medicamentul potrivit dar totuşi încercăm.Atunci când totul se prăbuşeşte în jurul nostru , încercăm să ne consolăm . " Mâine va fi mai bine" " Trece.. o să fie bine " " Tot răul spre bine.. "
Optimismul este suprem.. doar că uneori ne trădează. Putem rosti toate acele citate de mai sus ajutându-ne să ne ridicăm de la pământ dar oare.. funcţionează în orice situaţie?
De ce ne place să ne amăgim singuri? De ce unii oameni speră la mai mult decât se poate? De ce întotdeauna oamenii au căutat perfecţiunea? De ce unele persoane nu vor să vadă fericirea de lângă ele şi pleacă în căutarea alteia? Aş putea continua cu o infinitate de întrebări fără răspuns însă…
Mă doare să văd că deşi doar noi ne putem ajuta totuşi nu putem.
" Aş prefera să fiu un laş decât un om curajos pentru că răneşti oamenii atunci când eşti curajos. " ~ E. M. Forster
Mulţi spun că a fi optimist înseamnă a fi fericit . Poate că pentru ei aşa este.. dar eu văd lumea cu alţi ochi . De ce să mă amăgesc spunând că totul va fi bine ştiind că nimic nu se va schimba? Prefer să fiu realistă chiar dacă de multe ori ajung la pesimism; dar ştiu că dacă se va schimba ceva la care nu mă aşteptam, atunci voi fi de două ori mai fericită decât cel care a sperat şi a sperat şi a tot sperat la acel moment în care cerul îi va zâmbi din nou .
Iubim, ne implicăm în poveşti de tot felul şi suferim alături de prieteni . Zi de zi învăţăm cum să trecem prin fiecare " nivel " al " jocului " în care ne-am născut . Unii reuşesc , alţii nu .
Suntem oameni, iar oamenii au vise. VISĂM . Putem visa şi trebuie să ne ajutăm cu acest lucru. Pentru că am învăţat ca visele hrănite cu dragoste înfloresc şi uneori chiar devin realitate. Atunci când ştii că într-adevăr merită, poţi să speri.
Defectul meu şi cu siguranţă nu sunt singura fiinţă care face acest lucru este că mă implic trup şi suflet în fiecare etapă a vieţii . Trăiesc intens fiecare secundă care trece pe lângă mine şi de cele mai multe ori ajung a fi rănită .
" Dragostea nu este doar un zâmbet , nu este doar o floare, dragostea este un suflet rănit şi apoi vindecat de altul " ( Octavian Paler )
Deşi poate că nu sunt în măsură să dau sfaturi tuturor , aş vrea totuşi să spun că.. înainte să ai încredere în ceilalţi trebuie ai încredere în tine . Iar după ce eşti sigur de puterile tale şi ştii că poţi supravieţui singur printre oamenii cu suflet rece , poţi continua să cauţi pe cineva pe care simţi că te vei putea baza . Nu te încrede niciodată în totalitate deoarece - din păcate - oamenii se schimbă ; şi se schimbă exact în momentele în care ai cea mai mare nevoie de ei sau atunci când nu te aştepţi .
Învaţă să lupţi în viaţă ! Învaţă să ştii când şi cu cine să fii dur .
Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă,dar nu se inchid;mereu dureroase,mereu gata să sângereze când le atingi,ele rămân în inima vii şi deschise...." ( Alexandre Dumas )
Ai grijă de sufletul tău,
Maria
Atât de aproape şi totuşi mult prea departe .
Stau într-un colţ al patului şi încerc să respir . Mă simt -sufocata- de mii de gânduri şi aş vrea să pot să mă descarc dar nu îndrăznesc . Stau aici singură , mă scufund în vise şi arunc cu grijă cuvinte sperând să mă eliberez… dar tăcerea mă-nfioara. Mă pierd uşor în braţele nopţii liniştite care îmi oferă siguranţă şi mă învăluie în pace . Doar ca acest refugiu este distrus de gândul care din senin răsare şi mă face să pierd o lacrimă sinceră, pură. Privesc stelele şi mă întreb dacă mireasma visului parfumat mă face să aberez imaginându-mi că stelele îmi zâmbesc şi mă încurajează sau chiar este realitate. Să fie oare realitate? Ar fi prea frumos ..e imposibil. Uneori viaţa e dură , corect? Deci…visez. Măcar în lumea mea , visele devin realitate. Petalele stelelor luminează spre mine aripi colorate ce mă ajută să zbor şi să ating luna. Mirific ! Îi simt chemarea iar sentimentul de eliberare revine. Mă las purtată pe valurile ei şi plutesc liniştită în abis. Misterul nopţii e sublim! De ce trebuie să mă trezesc? Ştiu.. trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt , bune şi rele. Nu cred în vorbe ce te alungă dar, de curiozitate , întreabă-ţi sufletul de ce îl doare? E trist? De ce plânge? Nu poate ajunge? Strigă? Se stinge? NU! Eu nu sunt o flacără stinsă. Ard! Şi căldura lumânării la care eu transpun aici aceste gânduri, mă păstrează vie. E noapte, e frig şi cristale îngheţate alunecă lin pe obrazul meu cald , spulberându-se în mii şi mii de cioburi argintii . Încep să cred că toţi trecem prin momente în care cu greu ne stăpânim lacrimile. Un glas firav mă aprobă iar eu tac. Uit durerea şi mă adaptez. Rătăcesc prin noapte doar pentru a mă descărca, doar pentru a evada, doar pentru a scăpa de cruzimea de care ne lovim zi de zi şi aş vrea să fug. Dar voi rămâne, şi ştii de ce? Pentru că viaţa e doar una. E preţioasă şi mult mai scurtă decât pare. Timpul nu aşteaptă pe nimeni. Trăieşte clipa ! Spune ceea ce simţi până nu e prea târziu . Nu uita să fii alături de persoanele dragi şi nu renunţa niciodată să speri. Speranţa moare ultima !
Ieri ? A devenit istorie dar azi? Azi avem noroc. Trăim! Iar mâine? Mâine e mister.
De fiecare dată când voi avea nevoie de atenţie , mă voi întoarce la tine deşi tu nu vei ştii asta. Doar tu mă laşi să râd , să plâng şi să visez . Meditez în natură, plutesc pe valurile tale jucăuşe şi visez dorinţe colorate care…din păcate niciodată nu vor fi transformate în realitate.Dar totuşi .. visez! Şi, cred că am precizat că doar TU mă laşi să fiu EU. Aş vrea să evadezi şi tu cu mine… să te laşi purtat de val şi să visezi. Dar tu nu simţi. M-ai prinde din nou de mână şi ne-am imagina împreună toate lucrurile frumoase..iar în final am zbura spre luna.Am uita de tot şi am privi ca doi îndrăgostiţi stelele.Am fi fost doar noi doi înconjuraţi de acea lume desprinsă din basme.
Dar e doar un vis ... şi mi-e dor de tine… mi-e dor de noi…dar tu nu simţi.
Deşi noi, oamenii, tindem spre mai mult, uneori chiar spre perfecţiune , spunem că suntem fericiţi. Dar mă întreb oare... există fericire cu adevărat? În ce constă ea? Care este legătura ei cu noi şi cu viaţă noastră? Spunem viaţă - ne gândim la fiinţe deci spunem sentimente şi ne gândim la fericire. 
