Atât de aproape şi totuşi mult prea departe .
Stau într-un colţ al patului şi încerc să respir . Mă simt -sufocata- de mii de gânduri şi aş vrea să pot să mă descarc dar nu îndrăznesc . Stau aici singură , mă scufund în vise şi arunc cu grijă cuvinte sperând să mă eliberez… dar tăcerea mă-nfioara. Mă pierd uşor în braţele nopţii liniştite care îmi oferă siguranţă şi mă învăluie în pace . Doar ca acest refugiu este distrus de gândul care din senin răsare şi mă face să pierd o lacrimă sinceră, pură. Privesc stelele şi mă întreb dacă mireasma visului parfumat mă face să aberez imaginându-mi că stelele îmi zâmbesc şi mă încurajează sau chiar este realitate. Să fie oare realitate? Ar fi prea frumos ..e imposibil. Uneori viaţa e dură , corect? Deci…visez. Măcar în lumea mea , visele devin realitate. Petalele stelelor luminează spre mine aripi colorate ce mă ajută să zbor şi să ating luna. Mirific ! Îi simt chemarea iar sentimentul de eliberare revine. Mă las purtată pe valurile ei şi plutesc liniştită în abis. Misterul nopţii e sublim! De ce trebuie să mă trezesc? Ştiu.. trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt , bune şi rele. Nu cred în vorbe ce te alungă dar, de curiozitate , întreabă-ţi sufletul de ce îl doare? E trist? De ce plânge? Nu poate ajunge? Strigă? Se stinge? NU! Eu nu sunt o flacără stinsă. Ard! Şi căldura lumânării la care eu transpun aici aceste gânduri, mă păstrează vie. E noapte, e frig şi cristale îngheţate alunecă lin pe obrazul meu cald , spulberându-se în mii şi mii de cioburi argintii . Încep să cred că toţi trecem prin momente în care cu greu ne stăpânim lacrimile. Un glas firav mă aprobă iar eu tac. Uit durerea şi mă adaptez. Rătăcesc prin noapte doar pentru a mă descărca, doar pentru a evada, doar pentru a scăpa de cruzimea de care ne lovim zi de zi şi aş vrea să fug. Dar voi rămâne, şi ştii de ce? Pentru că viaţa e doar una. E preţioasă şi mult mai scurtă decât pare. Timpul nu aşteaptă pe nimeni. Trăieşte clipa ! Spune ceea ce simţi până nu e prea târziu . Nu uita să fii alături de persoanele dragi şi nu renunţa niciodată să speri. Speranţa moare ultima !
Ieri ? A devenit istorie dar azi? Azi avem noroc. Trăim! Iar mâine? Mâine e mister.
De fiecare dată când voi avea nevoie de atenţie , mă voi întoarce la tine deşi tu nu vei ştii asta. Doar tu mă laşi să râd , să plâng şi să visez . Meditez în natură, plutesc pe valurile tale jucăuşe şi visez dorinţe colorate care…din păcate niciodată nu vor fi transformate în realitate.Dar totuşi .. visez! Şi, cred că am precizat că doar TU mă laşi să fiu EU. Aş vrea să evadezi şi tu cu mine… să te laşi purtat de val şi să visezi. Dar tu nu simţi. M-ai prinde din nou de mână şi ne-am imagina împreună toate lucrurile frumoase..iar în final am zbura spre luna.Am uita de tot şi am privi ca doi îndrăgostiţi stelele.Am fi fost doar noi doi înconjuraţi de acea lume desprinsă din basme.
Dar e doar un vis ... şi mi-e dor de tine… mi-e dor de noi…dar tu nu simţi.
Maria
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu